Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (27)
Învinsă în multe dintre ţările Europei occidentale, ciuma nu s-a dat bătută şi s-a refugiat spre periferia Europei. La începutul secolului al XVIII-lea, ciuma s-a retras pe malurile Mării Baltice, iar un secol mai târziu spaniolii din Cadix au fost afectaţi de molimă. Din nou, autorităţile au fost nevoite să intervină şi să instaureze măsuri de limitare a extinderii flagelului: au apărut lazarete, măsurile de carantină au fost întărite, veşmintele contaminate au fost arse, iar spaţiile au fost compartimentate.
Din cauza situaţiei sale de port ce asigura legăturile cu Levantul, Marsilia deţinea o poziţie riscantă în raport cu epidemiile venite din Orient. La începutul secolului al XVIII-lea, ideea apariţiei unei epidemii de ciumă părea că dispăruse. Cu atât mai surprinzătoare şi mai şocantă a fost revenirea molimei. Marsilia fusese lovită de ciumă în 1630 şi 1649 şi lumea uitase de teribilul flagel, astfel încât primele măsuri au fost luate abia în 9 iulie, cu toate că pesta se declanşase în oraş în 20 iunie, dar deja oamenii mureau ca muştele în cartierele sărace: vreo trei mii de cerşetori au fost izgoniţi din oraş, porţile a sute de case au fost zidite, fuga celor bogaţi sau a celor prudenţi a fost împiedicată şi nu s-au mai ţinut nici un fel de întruniri, serbări sau servicii religioase, evitându-se pe cât posibil marile adunări umane.
Marsilia a oferit imagini de coşmar în timpul ciumei din 1720, an în care teribila boală a bântuit şi Damascul. Miasme insuportabile ieşeau din casele în care putrezeau cadavre, în vreme ce mormintele comune, înţesate de cadavre, lăsau să se vadă trupuri hidoase, unele umflate şi negre ca tăciunele, altele aşişderea umflate, albastre, vinete şi galbene, toate duhnind şi crăpate, mustind de sânge putred.
Celor contaminaţi şi zidiţi în interiorul caselor li s-a împărţit mâncare şi apă, prelungindu-li-se astfel trista agonie. Ca de atâtea ori de-a lungul istoriei, societatea se arăta nemiloasă cu persoanele infectate. Oraşul a înregistrat o mie de morţi pe zi, la începutul lunii septembrie. Aproape că nu mai existau preoţi, împărtăşania era dată cu ajutorul unui baston lung de peste doi metri şi jumătate, iar pentru a scoate cadavrele din case autorităţile i-au transformat pe ocnaşi în ciocli. Îmbrăcaţi în haine dintr-o pânză impregnată cu substanţe ce le făceau impermeabile, aceştia mânuiau cârlige lungi pentru a trage cadavrele. „Sunt ridicate doar trupurile cele mai descompuse, acelea care, zăcând pe străzi de vreo zece zile, se desfac în bucăţi când le atingi (…) trupuri monstruoase, umflate şi negre precum cărbunele, altele, tot umflate, albastre, violete şi galbene, toate împrăştiind o duhoare oribilă şi lăsând să se scurgă din ele un sânge putrezit. Sunt azvârlite de-a valma în marile gropi comune cu var nestins”, relata un martor al evenimentelor.
Oraşul s-a trezit izolat de restul lumii. O aprovizionare aproximativă s-a făcut pe mare, mărfurile descărcate fiind mânuite cu ajutorul unor prăjini lungi, pentru a împiedica orice contact între marinarii de pe vase şi locuitorii oraşului. Întreaga Europă a ameninţat cu boicotul Franţa, cerându-i să nu mai comunice cu oraşul devastat de ciumă. Abia după trei ani şi două luni comerţul oraşului a fost reluat, dar numai parţial, cu Cadixul.
Reapariţia dricurilor pe străzi, în 1721, a reprezentat întoarcerea la normalitate, dar Marsilia pierduse jumătate din locuitorii săi, ajungând la 50.000 de locuitori, de la 100.000, câţi numărase în 1720. Au început să vadă atunci înmormântări de oameni morţi de boli obişnuite. Oamenii priveau cu plăcere la o înmormântare, pentru că până atunci fuseseră obişnuiţi să vadă cum morţii sunt aruncaţi ca gunoiul, încât ceea ce era pricină de tristeţe altădată, devenise acum o pricină de bucurie.
Ciuma care a lovit Marsilia în 1720 a fost ultima mare epidemie de pestă din Europa, chiar dacă flagelul şi-a mai făcut apariţia pe continent. Ea s-a transmis, de această dată, prin pureci, fără şobolani ca intermediari. Virulenţa ei a fost cauzată de faptul că nu a aparţinut ciclului clasic, ci aceluia al ciumei interumane, transmisă de la om la om. Ciuma propagată de puricele de pe şobolan se răspândeşte în proporţie aritmetică, în vreme ce pesta care a lovit Marsilia în 1720, ciuma bubosepticemică interumană, s-a propagat în proporţie geometrică.
Măsurile de protecție adoptate de medici în cazul epidemiilor au rămas neschimbate până în secolul al XIX-lea; ele constau în mănuși, mantii, cizme înalte, glugi și măști protectoare. Pentru marea majoritate a populației, inclusiv pentru clasa nobiliară, măsurile igienice erau departe de a fi adecvate, în special în timpul unor pandemii. După jocurile cu mingea și exercițiile sportive care provocau transpirație, pentru nobilii din Vechiul Regim din Franța era normal doar să-și șteargă corpul și să-și schimbe hainele. În contextul teoriilor existente cu privire la epidemii, orice alt comportament ar fi fost considerat iresponsabil.
După marile epidemii din Marsilia, în 1720, și Moscova, în 1750, ciuma a mai făcut milioane de victime în afara spațiului european, în Egipt, India și China. Ciuma a cauzat câteva sute de victime și în Europa secolului al XIX-lea: în Corfu (1812), Constantinopol (1825 și 1837), Peloponez (1827-1828) și Hamburg (1834-1835).
Se remarcă, totuși, că, de la începutul secolului al XVIII-lea, gradul de contagiune a ciumei în spațiul european a scăzut, Klaus Bergdolt considerând că un motiv plauzibil pentru această stare de lucruri a fost o mutație a bacilului ciumei.
✍️ Dr. Ioan Botiș – muzeograf
