#pandemii
#MuzeulJudețeandeIstorieșiArheologieMaramureș
Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (6)
Epidemia care a marcat cel mai mult evul mediu european a fost, fără îndoială, ciuma, cunoscută şi ca Moartea Neagră, infecţie bacteriană comună rozătoarelor şi oamenilor, cauzată de un bacil gram-negativ, izolat în 1894 de Alexandre Yersin. În câţiva ani, cel puţin un sfert din populaţia Europei a dispărut de pe suprafaţa pământului. Mulţi dintre cei care au trăit pe vremea când Moartea Neagră a bântuit Europa au crezut că a venit sfârşitul lumii. Boala numită cândva Moartea Neagră a creat mare panică în Europa şi nimeni nu s-a putut simţi în siguranţă. Marea epidemie de pestă a însemnat o tragedie cu enorme repercusiuni asupra societăţii europene pe toate planurile, demografic, economic, social, cultural, religios şi spiritual.
În Europa, după 1.300, condițiile economice s-au înrăutățit, ceea ce a dus la stagnarea creșterii populației și la slăbirea rezistenței generale a oamenilor la boli, din cauza regimului alimentar lipsit de consistență.
Primele semnalări despre apariţia Morţii Negre în Europa datează din 1347. În octombrie acel an, douăsprezece corăbii italiene s-au întors din porturile aflate la Marea Neagră, debarcând în portul sicilian Messina. Echipajul şi călătorii au ajuns slăbiţi, unii dintre ei fiind morţi, alţii pe moarte. Martorii oculari nu-şi puteau explica motivul. Azi se ştie: când şobolanii au început să moară din cauza bolii, purecii au căutat altă sursă de sânge, în cazul acesta oamenii.
Pe corăbiile ajunse în Messina au mai existat probabil şobolani infestaţi, care au împrăştiat boala după ce au părăsit vasul. Oraşele murdare şi aglomeraţia din porturile europene au asigurat un mediu de viaţă extraordinar pentru şobolani şi pureci. Milioane de oameni au murit, seceraţi de această boală necruţătoare. În scurt timp au murit atât de mulţi, încât au trebuit să sape gropi comune, dar şi acestea s-au umplut curând, multe victime rămânând în locul în care şi-au găsit moartea.
Durerile îngrozitoare de cap, transpiraţia şi frisoanele erau principalele simptome. Totuşi, mai era ceva ce îi deosebea pe cei care sufereau de ciumă, de cei care aveau doar febră mare: în zona axială, pe gât şi eventual în zona inghinală apăreau nişte umflături pline de puroi, aşa-zisele buboane; la început erau de culoare roz, apoi purpurii, iar în final negre, putând ajunge la dimensiunea unei portocale. Victimele mureau în chinuri îngrozitoare. Mulți dintre bolnavi păreau să dezvolte forțe fizice supranaturale în timpul suferinței.
Moartea celor infestaţi putea surveni fie în câteva ore, fie după o zi, fie în maximum trei zile, motiv pentru care ciuma a fost botezată în Scandinavia „Molima cea Furioasă”. Medicii nu au putut găsi nici un leac, nici un mijloc eficient de ameliorare a bolii, iar ignoranţa lor nu a putut să fie ascunsă multă vreme în faţa mulţimii. Preoții susțineau, folosindu-se de predici și amenințări spirituale, că singurele leacuri eficiente împotriva ciumei erau penitența și asceza.
Rapiditatea cu care boala s-a răspândit se explică prin lipsa de igienă care caracteriza epoca, dar şi prin subalimentarea unei părţi importante a populaţiei. De cele mai multe ori ciuma a fost precedată de furtuni, recolte proaste și perioade prea lungi de ploaie care au produs crize alimentare, astfel încât, din cauza lipsei de proteine rezultate, în astfel de perioade s-a dezvoltat o predispoziție pentru contaminare, deoarece anticorpii au fost distruși.
Locuinţele neaerisite, mormanele de gunoaie adunate pe străzi, locuri ideale pentru înmulţirea şobolanilor, nu au făcut decât să pregătească atacul devastator al ciumei asupra oamenilor. Cu toate progresele ei din ultima vreme, medicina s-a dovedit a fi o ştiinţă neputincioasă în faţa marelui flagel. Condițiile de igienă în orașele europene erau precare la vremea respectivă, cazul împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen care a emis legi de protejare a aerului și a apei, din motive de igienă, fiind unul singular.
Explicaţiile găsite de profesorii universitari de la Paris pentru cauzele bolii, în disperare de cauză, erau de-a dreptul aberante, somităţile ştiinţifice concluzionând că molima era cauzată de conflictul dintre astrele cereşti şi Oceanul Indian: „Razele soarelui şi căldura cerului se îndreaptă cu atâta violenţă asupra oceanului, încât apele acestuia sunt absorbite de atmosferă şi aburul astfel format acoperă întinderi imense ale pământului, cufundându-le în ceaţă. Mânaţi de vânturile mării, aceşti curenţi aerieni poartă otrăvuri funeste, care intoxică şi ucid populaţia.” Deoarece ipoteza conform căreia astrele influențau izbucnirea și evoluția epidemiilor, începând cu secolul al XIII-lea, studenților la facultățile europene de medicină li se preda astronomia și astrologia.
De asemenea, erau considerate periculoase lacurile, fântânile, mirosul închis, miasmele exotice, mirosul cadavrelor, măcelăriile și băile calde. Un medic perugian, Gentile da Foligno, a reușit chiar să realizeze o sinteză a acestor cauze. Potrivit lui Gentile da Foligno, răspunzătoare de ciuma declanșată în 1348 erau conjuncția planetelor Marte, Jupiter și Saturn, considerate planete superioare, precum și aerul alterat care distrugea organele omului.
Pentru curățarea aerului, medicii recomandau substanțele aromatice și fumigene, iar pentru cei care aveau posibilitatea schimbarea climatului și exercițiile fizice moderate. Majoritatea oamenilor apelau la exorcisme tipice sau improvizate, determinantă fiind concepția potrivit căreia înfricoșătoarele epidemii erau provocate de Satana.
După ce oamenii s-au convins că orice medicament cunoscut şi orice îngrijiri sunt neputincioase în faţa teribilei boli, cei contaminaţi au fost evitaţi de prieteni şi, mai apoi, chiar de membrii familiilor lor. Părinţii îşi părăseau copiii, copiii îşi părăseau părinţii, soţii se despărţeau şi, în multe comunităţi, bolnavii erau alungaţi pentru a muri în locuri izolate.
✍️ dr. Ioan Botiș, muzeograf
