#pandemii
#MuzeulJudețeandeIstorieșiArheologieMaramureș
Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (5)
Egiptul a transmis o altă epidemie de ciumă lumii la mijlocul secolului al VI-lea, aceasta devastând Europa vreme de cincizeci de ani. În anul 541, la Peluse, port egiptean în Imperiul Roman de Răsărit, a izbucnit o violentă epidemie de ciumă, în forma sa bubonică. Venită din Asia Centrală, după alte păreri din Africa centrală, numită şi „ciuma lui Iustinian”, epidemia a devastat oraşele mediteraneene, urmând rutele comerciale cele mai utilizate. Astfel a ajuns în Galia şi pe Valea Ronului, putându-se spune: „Ciuma bântuise tot pământul locuit de oameni, atingând în aceeaşi măsură şi împărăţia romană, şi pierise cea mai mare parte a ţărănimii, ajungând pământurile pustii.”
„Ciuma iustiniană” a infestat întreg spațiul mediteraneean, revenind de mai multe ori până în secolul al VIII-lea, atât în Răsărit cât și în Apus. Se estimează că populația de aproximativ cincizeci și cinci de milioane de oameni din perioada de sfârșit a Imperiului roman a fost practic înjumătățită de „molima lui Iustinian”, care a sosit în anul 541 și a fost urmată de valuri de ciumă bubonică până la începutul anilor 700.
Contemporanii au remarcat faptul că epidemia de ciumă a fost precedată de numeroase războaie, catastrofe naturale, furtuni violente și cutremure, constelații astrologice ciudate și apariții de comete, care au avut darul de a înspăimânta populația. Din nou, boala s-a răspândit prin intermediul navelor care făceau comerț. La suferințele războaielor repetate a fost adăugată o veritabilă catastrofă naturală care s-a prelungit în timp.
Imperiul bizantin a fost lovit de ciumă în anii 541-542, în timpul domniei lui Iustinian, apoi în anii 577 și 588. Italia, Spania și Africa de Nord au fost devastate de teribilul flagel în anul 543, ca și zona situată la nord de Reims și Trier, după care, în anul 544, boala a dat înapoi. În vestul Europei, în special la Roma, Sfântul Sebastian a fost considerat un protector împotriva ciumei, litaniile și procesiunile fiind și ele considerate eficiente în lupta cu epidemia. Grigore cel Mare a organizat astfel de procesiuni în ianuarie 590, în timpul epidemiei de ciumă care a izbucnit la Roma.
Constantinopolul a ajuns un oraș în ruine, o fantomă a ceea ce fusese anterior. Procopius din Cezareea susţinea că în capitala imperială, Constantinopol, mureau zilnic 10.000 de oameni, până la stingerea epidemiei oraşul pierzând jumătate din întreaga sa populaţie. Procopius a descris abcesele pe vintre și sub axilă, amețeala, halucinațiile, accesele de nebunie și delirul care anunțau moartea iminentă, în vreme ce Evagrios amintește diareea, inflamarea ochilor, hemoragiile subcutanate și umflarea ganglionilor. Cu toate acestea, se pare că medicii și îngrijitorii bolnavilor se contaminau destul de rar.
Efectele ciumei au fost evidente nu doar în Constantinopol, unde populația a scăzut dramatic, ci și în Siria, o regiune care a avut până la acel moment o populație urbană viguroasă, unde orașele au fost secătuite de viață „fără a mai fi vreodată repopulate, lăsând în urmă, în sălbăticia semideșertică, o serie de ruine ce s-au păstrat până în zilele noastre.”
Împăratul Iustinian a înființat, pentru prima oară, o autoritate pentru păstrarea sănătății, în sarcina căreia cădea și organizarea funeraliilor atunci când epidemia a atins punctul culminant. Cu toate acestea, potrivit anumitor estimări, ciuma din vremea lui Iustinian a şters de pe faţa pământului un sfert din întreaga populaţie din zona Mediteranei.
Ciuma a rămas în spațiul mediteraneean în formă endemică și, după două secole, în 767, molima a apărut din nou în Imperiul Roman de Răsărit. Ciuma a avut și alte efecte în Imperiul Roman de Răsărit: au luat amploare frământările interne și revoltele regionale, iar Iustinian a fost obligat să renunțe la planurile sale de a-și extinde dominația în Europa centrală și cea vestică. Mai mult decât atât, Diarmaid MacCullock pune pe seama ciumei slăbirea societăților bizantină și sasanidă, considerând că epidemiile de pestă constituie încă un motiv pentru care arabii au invadat atât de ușor regiuni vaste aparținând unor imperii alteori foarte puternice.
În spaţiul islamic, este cunoscută aşa-numita „ciumă a lui Emmaus”, în forma sa bubonică, de origine siro-palestiniană, care a izbucnit în 639, an foarte secetos, şi a dus la moartea a 25.000 de oameni, dar textele păstrate nu dau decât cifre aproximative ale pierderilor, mai ales că nu vorbesc despre celelalte popoare atinse, cu siguranţă, de flagel. Cert este faptul că, în anul 639, o armată arabă a fost obligată să renunțe la asediul Ierusalimului din cauza acestei epidemii de ciumă. La începutul secolului al VIII-lea, în anii 706 și 718, ciuma a lovit Siria.
Ciuma a afectat şi teritoriile locuite de triburile arabe. Întrebându-se care sunt motivele mâniei cereşti, unele triburi arabe au fost nevoite să se retragă în regiunile subdeşertice, altele au pornit spre Egipt, reuşind să-l cucerească.
În anul 740, spaţiul islamic a cunoscut din nou un atac al pestei, de data aceasta molima venind din China. Zonă aflată între Extremul Orient şi Europa, acest spaţiu islamic a fost traversat de fiecare dată de flagelurile plecate din Asia spre vest. Doar în perioada 1416-1513, Egiptul mameluc a cunoscut nu mai puţin de douăsprezece epidemii, pestei adăugându-i-se malaria africană, holera, sifilisul (după descoperirea Americii de către Columb), tuberculoza indiană și alte boli. La vremea respectivă, boala nu era un accident în decorul cotidian, ci însuşi acest cotidian, cu acelaşi titlu ca şi foamea.
Aquitania a fost pustiită în secolul al X-lea de o o ciumă cumplită. „Carnea de pe trupurile în suferinţă părea ca mistuită în flăcări, desprinzându-se de pe oase şi căzând putrezită. Nenorociţii atinşi de boală împânzeau drumurile care duceau la locurile de pelerinaj şi asaltau bicericile, cu osebire Saint-Martin de la Limoges; se înăbuşeau îngrămădindu-se cu toţii pe la uşi. Duhoarea care înconjura biserica nu-i făcea să dea înapoi. Episcopii veniţi din sud, cu moaştele din bisericile lor cu tot, nu au făcut decât să contribuie la răspândirea epidemiei. Cu cât mai mulţi oameni se înghesuiau spre locul moaştelor, cu atât se mărea şi focarul de infecţie. În perioada cruciadelor, epidemiile de ciumă au făcut ravagii în rândul armatelor cruciate şi musulmane. Teribila molimă nu a ocolit membrii aristocraţiei. Una dintre victimele celebre ale ciumei a fost Margareta de Brabant. Teribila a boală a dispărut apoi pentru câteva secole din Europa.
✒️ dr. Botiș Ioan, muzeograf
