Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (18)
În anii ciumei a apărut „Hora trandafirului”. Trandafirul a fost simbolul modificării culorii pielii din cauza bolii, iar un buchet de trandafiri folosea la împrospătarea aerului încărcat cu duhoarea morţii. Dansurile macabre şi-au făcut şi ele apariţia în aceeaşi perioadă, tema fiind inspirată de observaţia că moartea îi secera şi pe cei bogaţi ca şi pe cei săraci, fără alegere. Contagiunea a dus şi la apariţia unei forme de salut, a cărui semnificaţie s-a pierdut în timp. La vremea respectivă, s-a crezut că molima se răspândeşte prin respiraţie şi că printre primele simptome ale infestării se numără şi strănutul. Ca urmare, atunci când cineva strănuta, i se ura „Sănătate!”
În perioadele de ciumă au apărut dansurile macabre, adesea însoțite de o orchestră a morților, perioada Reformei continuând această tradiție, secolele al XV-lea și al XVI-lea reprezentând perioada de apogeu a motivului dansurilor macabre în artele frumoase, când rondelurile morții erau imortalizate pe zidurile cimitirelor și bisericilor, precum și în manuscrise, în cărțile ilustrate și cărțile tipărite după gravuri în lemn, explicate de obicei în chenare sau în legendele imaginilor.
Interesant este faptul că vechiul motiv al dansului macabru a fost reiterat în secolele al XIX-lea și al XX-lea, cu toate că epidemiile de ciumă au dispărut din Europa începând cu secolul al XIX-lea. Motivul servea acum criticii aduse societății. Ciuma în sens clasic nu mai era de temut, amenințările fiind, în afară de valurile de gripă și holeră, catastrofele politice și militare. Ciuma a devenit metaforă.
Schimbări cauzate de efectele epidemiei au apărut şi în artă, reflectând starea de spirit modificată a populaţiei faţă de perioadele anterioare. Gisanţii, defuncţii reprezentaţi pe lespezile mormintelor sau sarcofagelor nu mai au acum aerul senin de dinainte, ci devin figuri crispate, în agonie, pe faţa cărora apar semnele descompunerii. În aceeaşi perioadă, în artă şi în literatură îşi face apariţia figurarea cadavrului, reprezentarea morţii sub forma unei mumii de-abia în descompunere, în decoraţia parietală a bisericilor şi cimitirelor. Numeroase imagini prezintă moartea ca pe un schelet ce galopează peste leşuri aruncând săgeţi înspre oamenii în viaţă.
Unui supravieţuitor al epidemiei de ciumă care a devastat Florenţa se pare că i se datorează tabloul care-l reprezintă pe Sfântul Sebastian, realizat de Botticelli. Se ştie că Sebastian a fost un tânăr nobil, ajuns comandant al gărzii imperiale în vremea împăratului Diocleţian. Acesta, după ce a aflat că Sebastian a îmbrăţişat credinţa creştină, a ordonat să fie legat de un copac şi să fie omorât cu săgeţi. Rănit, tânărul a supravieţuit, a fost salvat, dar a fost ulterior ucis pentru că şi-a declarat din nou credinţa. Martirul, devenit Sfântul Sebastian, a fost considerat un protector împotriva ciumei, deoarece se ştia (moştenire a antichităţii greco-romane) că teribilul flagel a fost cauzat de săgeţile trase de zeul Apollo. Imun la săgeţi, Sfântul Sebastian a devenit astfel simbolul supravieţuirii în faţa acestei înfricoşătoare boli. Botticelli l-a pictat pe acest sfânt cu trupul străpuns de săgeţi, însă chipul este senin, ca şi cum priveşte spre o dimensiune superioară. Cu toate că originile cultului său sunt foarte vechi, Sfântul Sebastian a fost adorat ca protector în fața ciumei abia din secolul al XV-lea.
În perioadele de ciumă erau invocați „cei patrusprezece ajutători”, în special Sfântul Cristofor. Sfântul Rocco a devenit rapid un alt sfânt protector împotriva ciumei. Se pare că Rocco ar fi fost un personaj contemporan cu Moartea Neagră, supraviețuitor al molimei cu care s-a infestat pe drumul de întoarcere dintr-un pelerinaj la Roma, care a întemeiat după vindecarea sa un spital pentru ciumați undeva în nordul Italiei. Aflate inițial la Montpellier, relicvele sale au fost mutate la Veneția, în anul 1458. Datorită strălucirii culturale și politice a Veneției, s-a răspândit renumele și iconografia sfântului – cu abcesele provocate de ciumă pe partea superioară a piciorului (transferate din motive de decență de pe vintre), deseori cu un înger și un câine – în întreaga Europă Centrală și de Sud, însă și în regiunea baltică.
Reacţiile în faţa teribilului flagel nu au presupus doar atitudini resemnate sau negative. Unii oamenii s-au străduit, atât cât le-a stat în putinţă, să îndepărteze molima recurgând chiar la magie, la ofrande, diferite rituri şi rugăciuni, invocând divinitatea pentru a face o minune care să salveze lumea. Pe de altă parte, valurile de ciumă care au afectat Europa și Orientul Apropiat au dus și la apariția unor semne de întrebare în ceea ce privește justiția divină, lăsând omenirea să privească doar pe jumătate cu optimism spre viitor. Instituțiile Bisericii, sprijinite de instituțiile politice, au supraviețuit în Europa, dar moralul societății a primit o lovitură profundă și amarnică.
Millard Meiss a afirmat că Moartea Neagră a fost un „eveniment cultural, în special în privinţa picturii religioase. Mult mai receptivă la imaginile macabre ale predicilor, lumea lovită de ravagiile provocate de ciumă şi-a creat alt fel de reprezentări ale omenirii, morţii şi judecătorului suprem. Temele preferate ale artiștilor au devenit moartea, Iadul, alegoriile sumbre și Jedecata de Apoi. O altă noutate imediat posterioară Ciumei negre este reprezentarea lui Hristos la sfârşitul lumii ca judecător ocupat doar să-i blesteme pe osândiţi. Înainte, binecuvânta cu o mână şi respingea cu cealaltă. Însă apar imagini în care nu are decât o mână activă, cea cu care îi trimite pe damnaţi în infern. Un motiv artistic apreciat a fost, până în secolul al XVI-lea, cavalerul morții sau îngerul morții, un personaj reprezentat în timp ce se apropia de grupuri de tineri preocupați doar de bucuriile vieții.
Salvator Rosa, inspirat de ciuma care a făcut ravagii în Napoli în 1665, molimă căreia i-a căzut victimă copilul artistului, Rosalvo, fratele artistului, sora artistului, cumnatul şi cei cinci nepoţi ai acestuia, a pictat Fragilitatea omenească, „probabil cel mai impresionant memento mori care există”, după aprecierea lui Niall Ferguson. În această lucrare, îngerul morţii îşi face apariţia din întuneric în spatele soţiei artistului, pentru a-l lua pe fiul acestuia, chiar în momentul în care acesta învaţă să scrie.
✒️ Dr. Ioan Botiș – muzeograf
