Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (28)
Odată cu descoperirea şi cucerirea Americii de către europeni, ciuma a trecut şi ea la bordul caravelelor Atlanticul. În 1576, a izbucnit o epidemie de ciumă în Xochimilco şi în alte regiuni ale Mexicului, cu o revenire în anul următor, pierderile cele mai mari înregistrându-se în rândurile băştinaşilor, fapt firesc dacă ţinem cont că spaniolii nu reprezentau, din punct de vedere numeric, mare lucru din populaţie. În 1586, ţinuturile peruane au fost devastate de ciumă, căreia i-au urmat tetanosul, tifosul şi variola. Tunurile spaniolilor deveniseră pentru precolumbieni un duşman neînsemnat în comparaţie cu adversarii amintiţi anterior, mult mai violenţi, tenace, invizibili şi imposibil de înfrânt.
Cucerirea şi colonizarea Americii au fost dublate de un război invizibil, cumplit şi mai devastator decât a fost ciuma în Europa, un război bacteriologic care a dat lovitura de graţie civilizaţiilor precolumbiene într-o măsură mai mare decât a făcut-o violenţa conchistadorilor. Emanuel Le Roy Ladurie a numit acest proces „unificarea microbiană a lumii”, unificare cu efecte devastatoare pentru populaţiile continentului american.
De-a lungul timpului, populaţiile eurasiatice şi africane au făcut schimb de boli, în special pe traseul urmat de marile drumuri comericale, dar supravieţuitorii acestor boli au reuşit să-şi crească gradul de imunitate în faţa atacurilor microbiene. Spre diferenţă de aceştia, băştinaşii americani erau total vulnerabili din punct de vedere biologic în faţa tuturor bolilor aduse de europeni din Lumea Veche, astfel explicându-se faptul că numeroase comunităţi au dispărut la scurt timp după ce au luat contact cu noii veniţi.
Bolile transmise celor fără imunitate de către invadatorii care aveau o imunitate apreciabilă au fost considerate „unul din factorii cheie ai istoriei universale”, aceste boli jucând un mare rol în cuceririle europenilor pe alte continente, decimând populaţiile locale şi contribuind astfel în mod decisiv la supunea acestora. Epidemiile le-au deschis europenilor calea spre cucerirea celor două Americi, Africii de Sud, Australiei şi arhipelagurilor din Pacific.
În decursul a o sută de ani, între 1500 şi 1600, de la câteva zeci de milioane de locuitori câţi avea la venirea europenilor, America a ajuns să numere doar câteva milioane, dezastru considerat de istorici fără egal în întreaga istorie a umanităţii. Până în epoca modernă, diferitele spaţii de civilizaţie au evoluat separat, avându-şi fiecare nu numai propriul profil cultural, dar şi propriul fond microbian.
Primele contacte au avut urmări devastatoare din cauza faptului că populaţii neimunizate au fost brusc expuse unor maladii, relativ benigne sau cu efect atenuat în propriul lor spaţiu de evoluţie. Lungimea de minimum treisprezece mii de ani a carantinei care a distrus imunitatea americanilor față de microbii din Eurasia a făcut ca impactul să fie teribil, mai ales în centrul dens populat al continentului american. S-a estimat că 95% din populația care trăia acolo înainte de sosirea europenilor a fost omorâtă de boli aduse de peste Atlantic: pojar, variolă, malarie, difterie, tifos și tuberculoză. Acuratețea procentajelor detaliate poate fi pusă sub semnul îndoielii, însă pare o scară fără rival în istoria Europei.
Treptat s-a produs o egalizare, o «piaţă comună microbiană», dar timp de secole tributul plătit pentru unificarea lumii a fost imens. De la prima sosire a europenilor în America și până în 1900, s-a estimat că au existat aproape o sută de epidemii, care au nimicit populații întregi. Este edificator faptul că, la optsprezece ani după sosirea primilor colonizatori spanioli, 99% dintre localnicii din Caraibe muriseră, majoritatea deceselor având drept cauze bolile aduse de europeni.
În 1834, ciuma a lovit din nou Mexicul. „O tigvă umplută cu oţet veghează în spatele fiecărei uşi. În fiecare altar pâlpâie mii de lumânări. Medicii prescriu lăsări de sânge şi fumigaţii cu clorură. Steaguri colorate semnalează casele lovite de ciumă. Bocete lugubre şi ţipete sfâşietoare însoţesc pe străzile pustii trecerea carelor înţesate cu leşuri. Guvernatorul interzice prin edict anumite mâncăruri. Dacă ar fi să-i dai crezare, ardeii iuţi umpluţi şi fructele au adus ciuma în Mexic”, spune Eduardo Galeano în spectaculoasa sa Memorie a focului.
✒️ Dr. Ioan Botiș – muzeograf
