Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (10)
Marea epidemie de ciumă a secerat în unele oraşe sute de vieţi într-o singură zi. Groparii nu au mai făcut faţă situaţiei, astfel încât cadavrele rămâneau neîngropate o lungă perioadă de timp, la teroarea exercitată de frica îmbolnăvirii adăugându-se şi spectacolul hidos al intrării corpurilor umane în putrefacţie. Cei care îşi lăsau casele în ruină şi câmpurile în paragină fugind în alte zone nu făceau, de multe ori, decât să răspândească epidemia. Nu puține erau cazurile în care, ajunși la disperare, tinerii bogați își risipeau averea, adulții renunțau la avere sau deveneau criminali, în vreme ce datornicii scăpau de obligații refugiindu-se în alte orașe.
Deoarece nu se cunoştea cauza reală a bolii, aceasta nu putea fi tratată. Medicii au încercat cele mai incredibile metode de vindecare. Unul dintre aceştia, spre exemplu, a prescris un tratament cu un amestec preparat din melasă de zece ani, bucăţi de şarpe, vin şi încă alte şaizeci de ingrediente dintre cele mai diverse. Savanţii Universităţii din Paris recomandau, în scopuri profilactice, să se mănânce mai puţin, să se bea numai alcool, să se doarmă numai la anumite ore şi să se purifice aerul prin fumigaţii cu camfor, cu esenţe lemnoase mirositoare şi diverse parfumuri.
Începând cu anul următor celui în care a izbucnit ciuma, medicii europeni au scris aproximativ 25 de tratate despre cumplita molimă, numărul acestora ajungând la câteva sute până în secolul al XVIII-lea. Principala cauză era, în viziunea medicilor vremii, „patologia umorală”, teorie potrivit căreia pericolul de contaminare pentru oameni și animale era sporit de surplusul de căldură și umiditate din corp și din mediul înconjurător. Acesta era motivul pentru care atât celor infestați cât și celor aflați în pericol de a contacta boala li se lua sânge în scop profilactic și terapeutic, deoarece, potrivit teoriilor hipocraticilor, sângele avea însușirile de a fi fierbinte și umed, la fel ca celelalte fluide corporale, mucoasa, bila galbenă și bila neagră.
Din acest punct de vedere, medicina evului mediu nu se arăta cu nimic superioară celei din antichitate. Alcmeon din Crotona, un medic contemporan cu Pitagora, susținea că boala se declanșa în trupul uman în urma unei ruperi a echilibrului dintre cald și rece, umed și uscat, elemente contrare care alcătuiesc corpul omului, unul dintre aceste elemente impunându-și voința asupra celorlalte. Ca urmare, boala nu ar reprezenta altceva decât „monarhia”, dominația unuia dintre elemente asupra celorlalte, în vreme ce sănătatea ar rezulta din echilibrul lor.
Spaima terifiantă de moarte şi obscurantismul care o dubla au dus la găsirea unor explicaţii aberante pentru izbucnirea epidemiei de ciumă. Înspăimântați, locuitorii au dat vina pe străini. În multe zone ale Europei, evreii au fost găsiţi răspunzători şi progromurile dezlănţuite împotriva lor au fost de o ferocitate nemaiîntâlnită. În sudul Franţei, în 1348, acuzaţi că otrăveau apa fântânilor cu o otravă a cărei reţetă era secretă (se ştia totuşi că era făcută din păianjeni, scorpioni şi şerpi), evreii au căzut victime unor masacre în masă.
Aceste reacții violente aveau precedente. În 1321, înainte de apariția Morții Negre, evreii au fost acuzați că au otrăvit fântânile și izvoarele prin intermediul leproșilor, alte variante vorbind despre regele Tunisiei ca despre principalul instigator la această crimă în care se folosea o otravă în care se regăseau ierburi secrete, pulbere de anafură profanată, urină și sânge uman.
În Narbonne şi Carcassonne au fost exterminaţi inclusiv bătrânii şi copiii evrei, iar în Burgundia se ştie că au fost omorâţi cinci mii de evrei. În aprilie 1348, la Toulon, odată cu declanşarea epidemiei de ciumă, evreii au început să fie masacraţi, uciderea acestora continuând în Languedoc şi Dauphiné, în ciuda intervenţiilor papei. Au urmat exterminări ale evreilor în Catalonia, Spania şi Cracovia. În alte regiuni, pentru izbucnirea epidemiei de ciumă au fost găsiţi responsabili vrăjitorii şi vrăjitoarele. La Paris, au fost condamnaţi la moarte măcelarii, găsiţi răspunzători pentru murdăria de pe străzi, aceasta fiind considerată una dintre cauzele epidemiei.
Masacrarea evreilor a cunoscut virulenţa maximă în teritoriile germane; episcopul Strasbourgului a ars pe rug 6.000 de evrei, vreme de șase zile; la Speyer, evreii au fost vârâţi în butoaie şi aruncaţi în Rin; în Erfurt, Franckfurt, Nürnberg şi Rostock comunităţile evreieşti au fost decimate; la Basel au fost traşi pe roată pentru a recunoaşte că au pornit molima, iar la Mainz au fost arşi pe rug, focul fiind atât de puternic, evident o exagerare a contemporanilor, încât a topit clopotul unei biserici din apropiere. Mulți evrei au fost închiși în casele lor și arși de vii, cu toate că, în iulie 1348, papa Clement al VI-lea a emis o bulă în încercarea de a-i proteja pe evrei, cerându-le creștinilor să înceteze persecuțiile antisemite. Arderi pe rug ale evreilor au mai fost semnalate în Austria și la Köln. Prigoana i-a vizat și pe musulmanii din regiunile Spaniei controlate de creștini; pentru a scăpa de persecuții, mulți dintre musulmani au fost nevoiți să se refugieze în Granada sau chiar în Maroc.
✍️ Dr. Ioan Botiș, muzeograf
