Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (25)
Spre diferenţă de Transilvania, unde ciuma a lovit tot mai puţin din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, graţie măsurilor luate de autorităţile austriece, în spaţiul extracarpatic ciuma a rămas la fel de virulentă în manifestările ei şi la începutul secolului al XIX-lea. Ultima mare epidemie de ciumă din spaţiul românesc a avut loc în 1813-1814 şi a rămas în mentalul colectiv sub numele de „ciuma lui Caragea”, aceasta reprezentând culmea istoriei cumplitului flagel în Ţările române. „Ciuma lui Caragea” a izbucnit în anul 1813, când „boala se transmitea de la un om la altul şi de la o casă la alta.” Ion Ghica scria că boala se răspândea şi cu sprijinul cioclilor care aruncau zdrenţe rupte ale ciumaţilor în casele celor bogaţi. Pentru a stăvili răspândirea ciumei, au fost închise cârciumile, hanurile și cafenelele. Barierele oraşului au fost închise, ţiganii şi cerşetorii au fost alungaţi din oraş, comerţul a fost oprit, târgurile au fost suspendate, s-au instituit carantine de 12-14 zile pentru mărfurile şi negustorii care le transportau şi se foloseau în continuare mijloace rudimentare pentru combaterea îmbolnăvirilor: fumigaţiile şi oţetul. Ca în toate perioadele de mari epidemii, hoţiile şi jafurile s-au înmulţit. Cu toate că locurile în care oamenii se puteau aduna în număr mare au fost închise, tocmai pentru a evita răspâdirea bolii, Vodă Caragea a participat în joia Rusaliilor la ospățul pentru pomenirea morților organizat de marele agă la Obor, a binecuvântat masa și a luat parte la pomana în timpul căreia, conform obiceiului, s-au dat de pomană oale sau donițe cu lapte și blide cu mâncare.Cu toate că nu a fost contemporan cu „ciuma lui Caragea”, Ion Ghica a scris despre epidemie, considerând-o flagelul care a făcut cele mai multe victime în Ţara Românească, numărul victimelor ajungând la 90.000. „Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi de devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâna cioclilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu.” Apariția cioclilor anunța că epidemia de ciumă a revenit. Purtând haine și semne distictive, pentru a putea fi identificați cu ușurință, ciocli erau organizați într-o polcovnicie și erau plătiți de spitale, în Țara Românească, și de Biserică, în Moldova. În timpul „ciumei lui Caragea”, cioclii purtau pe piept o bucată de postav roșu „pecetluit”, adică având pecetea agiei, pentru a putea fi deosebiți de cei care doar pretindeau că sunt ciocli.Această măsură era necesară, pentru că, în vremea ciumei din 1813, au apărut şi falşii ciocli, oameni fără căpătâi, care îşi puneau la gât semnul distinctiv al celor care se ocupau cu îngroparea celor răpuşi de ciumă, un batic roşu, şi jefuiau casele oamenilor. Evident total neatractivă, meseria de cioclu era practicată doar de țigani și de indivizi certați cu legea, aflați mai mereu în stare de ebrietate, pentru a putea suporta duhoarea cadavrelor, care furau, prăduiau și apoi incendiau casele, pentru a nu lăsa urme. De multe ori aceştia îi aruncau în carul destinat cadavrelor şi pe cei care nu muriseră încă. Unii mureau pe drum, în grămada de cadavre, alţii îşi continuau agonia vreme de mai multe ceasuri aruncaţi pe pământul îngheţat din câmpul Dudeştilor, locul ciumaţilor. Durata mare a epidemiei, precum și multele și cumplitele abuzuri comise de ciocli vor lăsa răni adânci în memoria bucureștenilor.În momentul în ciuma a dat semne de regres, Vodă Caragea a dat o poruncă prin care îi obliga pe toți locuitorii să-și curețe casele și lucrurile din ele, să le afume și să le aerisească. Zapcii au fost trimiși să-i lămurească pe locuitorii mahalalelor să se apuce de curățenie, avâd chiar împuternicirea de a recurge la violență în cazurile de nesupunere.Între 1823 şi 1831, ciuma a revenit, dar fără a avea aceeaşi virulenţă. Treptat, autorităţile au realizat necesitatea unei intervenţii eficiente în lupta împotriva ciumei, flagel care lovea în stabilitatea economică şi socială, pe de o parte prin împuţinarea celor care munceau, fapt care ducea implicit la un nivel scăzut al sumelor provenite din impozite, iar pe de altă parte prin creşterea sumelor necesitate de cheltuielile sanitare.
Dr. Ioan Botiș – muzeograf
