Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Maramureş se numără printre puţinele instituţii de importanţă regională din România, care tezaurizează şi valorifică prin expunere o colecţie de orologerie, cu aproximativ 300 de piese.
În anul 1974, au intrat în evidenţa ştiinţifică primele câteva zeci de exemplare, prin procedura achiziţionării contra-cost, de la Benedek Mihai (1914-?), cunoscut şi priceput meşter ceasornicar din Baia Mare. De meserie miner, în anul 1931, la 17 ani, învaţă meşteşugul de la un meşter local devenind în scurt timp un foarte pasionat ceasornicar şi un consecvent colecţionar al acestor atât de uzuale obiecte. Acest moment a fost oportun pentru constituirea şi, ulterior, dezvoltarea în timp a unei noi şi inedite colecţii în structura patrimonială a muzeului.
Forma, diversitatea, ingeniozitatea tehnică şi artistică oferă colecţiei de orologerie complexitatea specifică unui patrimoniu de excepţie, cu mare căutare la publicul vizitator. Istoria deosebit de interesantă, de la cadranele solare la ceasurile mecanice, din antichitate până astăzi, ne dezvăluie apariţia şi evoluţia în timp, a unui nou meşteşug, ceasornicăria. Ceasornicul, noutate tehnică, utilă şi spectaculoasă în egală măsură, a cucerit treptat lumea întreagă devenind indispensabil în universul celor două elemente: Timp şi Destin.
Colecţia cuprinde piese aparţinând perioadei de timp cuprinsă între secolele XVIII-XX, cu mecanisme fabricate în diferite ateliere europene, respectiv din Germania, Austria, Elveţia, Franţa, Italia, România dar şi din Japonia, America de Sud, Statele Unite ale Americii sau Canada. Predomină pendulele de perete, cu gong şi greutăţi, cu tragere la 8, 10 sau chiar 100 de zile, din secolele XIX şi XX (prima jumătate), a căror mecanisme sunt adăpostite în impresionante cutii (tip mobilă), de construcţie manuală, cu frumoase elemente decorative. Din aceeaşi mare categorie fac parte aşa numitele pendule populare care, la rândul lor, cuprind mai multe feluri de ceasornice. Unele, pendule mai modeste ca dimensiuni, cu arc şi mecanisme sonore, atrag atenţia prin simplitatea decorului şi asemănarea formelor cutiilor de lemn, pendule de acest fel fiind întâlnite în casele intelectualităţii rurale, respectiv a preoţilor şi a dascălilor, în secolul XIX. Altele, numite şi pendule ţărăneşti, cu execuţie foarte simplă, prevăzute cu clopot sau gong pentru marcarea sonoră a orelor, au cadranele din lemn, pictat naiv, cu motive florale şi animaliere (provenind din Elveţia, Germania sau Austria, secolele XVIII-XIX), ceasuri ieftine şi la îndemâna locuitorilor de la sate. Tot pendule populare sunt cele cu cadran realizat în tehnica „tablei ciocănte”, unele pictate şi personalizate, majoritatea de provenienţă elveţiană, secolul XIX. Din colecţie se detaşează cele câteva exemplare de ceasuri cu cuc, preferate în lumea satelor îndeosebi, începând cu mijlocul secolului XVIII, când, în Germania a fost fabricat primul orologiu de acest fel, model care, ulterior, se va răspândi foarte repede, fiind mult îndrăgite. A fost ales cucul deoarece era singura pasăre care cânta pe două tonuri, urmat de pitpalac, aceste păsărele ieşind din căsuţa lor la sferturi, mecanismul fiind acţionat de contragreutăţi. Din vasta categorie a ceasurilor portative fac parte ceasurile de masă care, pe lângă un design plăcut, au utilitatea trezirii, îndeosebi dimineaţa, este vorba de aşa numitele „deşteptătoare”. Multe dintre ceasurile de acest fel expuse sunt produse de binecunoscuta firmă Junghans (Germania), mecanisme care, după 1860, vor fi fabricate după modelul american, respectiv, în loc de greutăţi vor fi acţionate de arcuri. După anul 1947, România a intrat în rândul ţărilor cu producţie în serie de ceasornice prin înfiinţarea primei fabrici la Arad, numită iniţial Cooperativa Precizia, ulterior Fabrica Victoria (din 1960), apoi Aradora. Aici se produceau, cu preponderenţă, ceasuri deşteptătoare, dar şi ceasuri de mână sau pendule de perete, precum Precizia, Garanţia, Aradora sau Victoria.
Însoţitori fideli ai omului au fost, de la inventarea lor în secolul XVI, ceasurile de buzunar (de brâu). Mecanisme delicate, cele mai multe funcţionând pe baza principiului Anker, erau montate în carcase deseori înnobilate de metale preţioase, cadrane emailate, instalaţii sonore iar capacele de protecţie erau inscripţionate şi frumos ornamentate cu diferite scene inspirate din viaţa de zi cu zi. În această categorie se înscrie, spre exemplu, cel mai popular ceas din România, de la sfârşitul secolului XIX-începutul secolului XX, şi anume ceasul de buzunar Roskoph Patent. Românii, receptivi la „noul” european, la scurtă vreme după inventarea acestui robust şi ieftin ceas de buzunar, de către Georges Roskoph (1813-1889), vor face comenzi consistente în Elveţia, inclusiv pentru dotarea unor ofiţeri din armata română. Impresionante prin dimensiuni, prin carcasele placate şi înnobilate cu diferite scene tematice, unele producţii limitate, sunt binecunoscutele ceasuri de buzunar, Doxa, Omega, Longines sau Zenith, aparţinând secolului XIX, unele cu mecanism cronometru, comandate în Elveţia special pentru dotarea personalului angajat la Căile Ferate Române.
În contextul dezvoltării societăţii moderne contemporane, determinând orientarea rapidă în măsurarea timpului, locul ceasurilor de buzunar este luat treptat de ceasurile de mână, în primele decenii ale secolului XX. Cu o prezenţă relativ modestă în colecţie, se remarcă totuşi ceasurile de mână elveţiene cu mecanism tip ETA sau altele înnobilate, spre exemplu, cu o frumoasă brăţară de argint.
Din această colecţie de ceasuri sunt unele piese care se detaşează de celelalte prin diferite caracteristici care le conferă o oarecare plusvaloare. Astfel: cel mai vechi, este o pendulă de perete, contemporană Revoluţiei Franceze (1789-1799), când în octombrie 1793 a fost introdus un calendar revoluţionar, în sistem metric, conform căruia ziua era împărţită în 10 ore cu 100.000 de secunde, calendar folosit până în ianuarie 1806 când a fost scos din uz de Napoleon Bonaparte; cel mai impunător este un ceasornic de perete, cu mecanism sonor şi tragere la 8 zile, a cărui cutie de lemn, cu ornamente strunjite, are o lungime de 135 cm, iar cea mai mică pendulă de perete măsoară 10/6,5 cm.
Atmosfera de epocă din acest spaţiu în care parcă „timpul stă în loc” este în mod fericit completată cu piese de mobilier, obiecte decorative şi singurul velociped din patrimoniul nostru care, de altfel, este un mijloc de deplasare folosit de meşterii ceasornicari acum mai bine de 100 de ani.
Colecţia de ceasornice prezentată în cadrul expoziţiei Călătorie în universul Ceasului a fost deschisă publicului în data de 27 mai 2003. Acest mic muzeu al ceasului, singurul de acest fel din partea nord-vestică a României este adăpostit de complexul arhitectural din arealul fostei Monetării a oraşului Baia Mare, astăzi monument istoric (secolul XVIII) cu o destinaţie firească, aceea de a păstra în timp şi a pune în valoare patrimoniul cultural naţional din care fac parte şi ceasornicele de epocă.
