Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (24)
Izgonit în secolul al XVIII-lea din Apusul Europei, spectrul înfricoşător al ciumei şi-a găsit cămin în sud-estul continentului european, foarte apropiat de focarele de contaminare din Orient. Asia şi asiaticii erau vinovaţi pentru europeni de epidemiile de ciumă care au devastat continentul timp de secole, motiv pentru care Voltaire, în 1770, propunea alungarea turcilor din Europa, pentru a salva continentul pentru totdeauna de teribila epidemie, chiar dacă Imperiul otoman nu era singurul focar al bolii, devenită endemică în provinciile şi ţările supuse otomanilor. În 1708, nobilul maghiar Janos Papai a trecut prin Giurgiu, oraş lovit de o epidemie de ciumă, notând că molima făcuse deja aproximativ şase mii de victime. Cu toate că cifra pare exagerată, se poate presupune că Giurgiu a suferit cumplit din cauza ciumei la începutul secolului al XVIII-lea.În Ţările române, ciuma a fost adusă şi de armate ţariste, în timpul campaniilor din 1769-1774 şi 1806-1812. Timp de mai bine de un secol, cu scurte perioade de acalmie, ciuma a secerat vieţile românilor, nenumărate mărturii din epocă evocând terifiantul spectru al morţii şi spectacolul zguduitor al imaginilor oferite de aceasta. Locuitorii din Ţările române „atâta mureau că nu-i puteai dovedi cu îngropatul, ci rămâneau pe câmp de-i mâncau fiarele”, relatează Pseudo-Enache Kogălniceanu. În 1795 și 1798, ciuma a reizbucnit în București.Ciuma a afectat în special, la fel ca pretutindeni de altfel, mediile de jos, sărace, trăind în sărăcie şi condiţii de igienă necorespunzătoare, slăbite de muncă excesivă şi foame. Neţinând cont de bariere sociale, ciuma a răpus şi boieri şi chiar un domn al Ţării Româneşti, pe Nicolae Mavrocordat, răpus „de prea cumplita boala a ciumii”, după cum stă scris pe piatra sa de mormânt. Epidemiile i-au afectat însă, în mod evident, pe cei care mâncau prost și insuficient, erau slăbiți trupește și trăiau în condiții de igienă improprii. Mai mult, aceștia erau și agenți de propagare a epidemiilor, cu atât mai mult cu cât serviciul public intra în funcțiune doar în cazul unor mari epidemii.Până în secolul al XVIII-lea, în Ţările române măsurile luate pentru combaterea ciumei erau doar cele ale medicinei băbeşti, după care apare medicina „doftoricească”. În 1792, încă se mai luau măsuri fără nici o legătură cu medicina şi, ca urmare, fără nici un efect în stoparea epidemiei, printre acestea numărându-se „ţinerea peste noapte în prăvălii a ucenicilor până la aducerea capului Sfântului Visarion grec de la biserica Dusca din Macedonia, în speranţa alungării ciumei de către sfânt.” Nicolae Mavrocordat a apelat şi el la puterea vindecătoare a unor moaşte, a unor relicve despre care a auzit că sunt „foarte folositoare la această boală”, pe care le-a adus de la Sfântul Munte. În acest caz, moaştele s-au dovedit total ineficiente, deoarece Nicolae Mavrocordat şi fratele său, Ioan, au murit de ciumă. Primele aşezăminte pentru ciumaţi au apărut în Ţările române în secolul al XVIII-lea, unul patronat de Sfântul Visarion şi un altul situat în Dudeşti. În anii 1769-1770, o epidemie de ciumă a bântuit prin Iași și București. În 1783 Mihail Şuţu şi în 1795 Alexandru Moruzi au luat măsuri sistematice împotriva ciumei, printre acestea numărându-se izolarea cartierelor atinse de epidemie, arderea hainelor celor infestaţi şi a bordeielor locuite de aceştia. În 1795, exista un spital pentru ciumați la Pantelimon, vodă intervenind personal pe lângă epitropul de acolo pentru a le asigura ciumaților o hrană mai consistentă, formată din linte, usturoi, ceapă și varză acră, dar situația în care se afla orașul a făcut imposibilă îndeplinirea acestei cereri.În perioadele de epidemii şi de explozie a ratei mortalităţii, înmormântările se desfăşurau fără întârziere. La începutul secolului al XIX-lea, în Ţările române, înmormântarea se făcea la două sau trei zile de la data decesului. În perioadele de calamităţi endemice, în special în cele cauzate de ravagiile ciumei, s-a ajuns ca înmormântarea să se facă chiar în ziua decesului, îngrijorând autorităţile şi provocând o reacţie din partea mitropolitului Ţării Româneşti împotriva acestei „rele urmări”, care a cerut ca înmormântările să se facă a doua zi de la deces. Existau și situații în care cadavrele rămâneau neîngropate, mirosurile fetide inundând ulițele.
Dr. Ioan Botiș – muzeograf
