Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (26)
Doctorii au fost cei care au formulat o serie de recomandări și de soluții pentru combaterea epidemiilor, apelul la igienă regăsindu-se în toate discursurile. În 1813, în Transilvania, a apărut Normativul protomedicului Samuel Pataki III, ce conţinea măsurile speciale care trebuiau luate în cazul izbucnirii unei epidemii de ciumă. Astfel, locurile infestate de ciumă trebuiau izolate, bolnavii trebuiau consultaţi de un medic sau de un chirurg, casa unui mort de ciumă trebuia păzită pentru a se evita priveghiul mortului şi contaminarea celor care ar fi dorit să participe la priveghi, mortul urma să fie îngropat doar de membrii familiei, iar hainele şi aşternuturile cu care mortul venise în contact trebuiau arse. Se constată o implicare crescută a autorităţilor, care au depus mari eforturi în instruirea populaţiei cu privire la simptomele bolii şi mijloacele care trebuiau imediat luate în cazul apariţiei unui caz de ciumă.Aceluiaşi protomedic i se datorează instrucţiunile apărute la Cluj, în 1815, sub numele de Semne din care se poate cunoaşte ciuma. Cei bănuiţi că au murit de ciumă trebuiau examinaţi de un medic sau de un chirurg care avea obligaţia de a aerisi camera în care se afla mortul şi de a o afuma apoi cu „fum de ciumă” (sulf cu pulbere de ierburi) sau vapori de oţet. Examinarea îi viza şi pe ceilalţi membrii ai familiei. Aceştia erau dezbrăcaţi în pielea goală, pentru ca medicul, plasat la cel puţin doi paşi distanţă, să poată observa dacă prezintă buboni, cărbunculi sau pete suspecte. În caz că se dovedea că era vorba de ciumă, autorităţile erau informate, familia era izolată în casă şi hainele lor arse; dacă nu existau simptome ale ciumei, medicul redacta un proces verbal ce conţinea numele mortului, data şi cauza decesului, precum şi o „scrisoare de slobozenie”, fără de care cadavrul nu putea fi înmormântat potrivit obiceiurilor locale.Numeroasele epidemii de ciumă care au lovit şi spaţiul românesc până la începutul secolului al XIX-lea, urmate apoi de epidemiile de holeră, au provocat stagnare şi regres economic, au pustiit regiuni întinse şi, nu în ultimul rând, au marcat profund sensibilitatea colectivă. Din cauza mortalităţii deosebit de ridicate, comunităţi întregi participau la procesiuni al căror rol era acela de a obţine ajutorul, iertarea şi protecţia divină sau de a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru stingerea flagelului. Procesiunile determinate de amintirea izbăvirii de ciumă s-au dovedit de o persistenţă deosebită la nivelul mentalităţilor. Spre exemplu, la Timişoara, se mai desfăşura anual până în pragul secolului XX (1911), o procesiune grandioasă, care mulţumea Cerului pentru izbăvirea de ciumă în timpul marii epidemii de la 1738-1749. Timp de 5-6 generaţii, se repeta anual traseul în sunetul clopotelor, al cântecelor religioase şi al rugăciunilor.
Dr. Ioan Botiș – muzeograf
