Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (20)
Spaţiul românesc nu a fost ferit de pandemiile de ciumă. La fel ca în Europa apuseană, moartea care venea din senin, lovea necruţător, făcea nenumărate victime şi împotriva căreia nu exista cale de scăpare era văzută ca o pedeapsă trimisă de Dumnezeu pentru păcatele săvârşite de oameni. Ciuma este atestată în spaţiul românesc pentru prima oară chiar în 1348, an în care s-a declanşat în vestul Europei epidemia de ciumă cunoscută sub numele de Moartea Neagră.
Cronicile amintesc reveniri ale cumplitei boli în anii 1480, 1495, 1510, 1511, 1529 şi 1531, cele mai afectate fiind centrele urbane importante ale Transilvaniei vremii respective: Oradea (unde în timpul ciumei din 1585-1586 mureau zilnic între 100 şi 120 de oameni), Sibiu, Cluj, Bistriţa, Braşov (oraş lovit de ciumă în 1530-1531, 1572, 1588, 1602-1603, 1646, 1660 şi 1756), Sebeş şi Orăştie. Refacerea demografică a fost extrem de dificilă, mai ales că în această perioadă populaţia, în special cea din Banat şi Crişana, a fost afectată de numeroasele invazii turceşti.
În 1553-1554, ciuma a afectat Ţările române, iar cei loviţi de cumplita boală sufereau de dureri atât de atroce ale mâinilor şi picioarelor încât se spune că ciumaţii îşi rupeau mâinile cu dinţii. După o jumătate de secol, în 1603, ciuma a răpus-o pe doamna Stanca, soţia lui Mihai Viteazul. Permanenţa ciumei în spaţiul românesc a transformat-o într-o noţiune familiară a folclorului, care a pus-o în legătură cu mişcarea astrelor, apariţia cometelor şi cutremurele de pământ.
În 1646, nunţiul papal Marcus Bandinus, episcop de Marcianopolis, de Durostor şi de Tomis, administrator al Bisericii catolice a Moldovei, a depus mărturie despre „prea superstiţioasa naţiune română”, care ridicase „priapos” la toate răspântiile drumurilor, pentru a se apăra de ciumă. Bondinus spune că ţăranii tăiaseră un stejar foarte mare, căruia meşterii i-au dat formă de faţă omenească, i-au pus picioare şi mâini, după care au înarmat această pseudo-statuie cu un arc şi două săgeţi într-o mână şi o lance în cealaltă, crezând că această creaţie omenească poate speria ciuma care se afla la hotarele Transilvaniei şi se apropia de Moldova. „De asemenea, noaptea, zece fete şi zece flăcăi despuiaţi alergau împrejurul satului cu jocuri şi cântece, ţinând în mâini: fetele, beţe aprinse, flăcăii – lănci sclipitoare. Când se întâlneau, încrucişau beţele cu lăncile, într-un simulacru de bătălie, crezând că datorită acestor practici şi nudităţi rituale ciuma nu se va atinge de oamenii tineri. Tot noaptea, zece bărbaţi tineri, urmaţi de zece femei tinere, trăgeau cu plugul o brazdă în jurul satului, cântând şi râzând, pentru a închide spaţiul locuit cu un soi de zid simbolic de protecţie”, mai spune Bondinus.
În secolele XVII-XVIII, Transilvania a fost afectată de numeroase maladii, printre acestea numărându-se ciuma, variola, tifosul exantematic, malaria şi bolile venerice, dar ciuma a fost cauza principală pentru care vârsta medie în spaţiul românesc a rămas cantonată, în secolul al XVIII-lea, la treizeci de ani. În 1718-1719, în vremea în care o nouă epidemie de ciumă a lovit fără cruţare Transilvania, în Şchei a fost impusă carantina, casele contaminate au fost izolate şi închise, înmormântările în biserică au fost interzise, au fost numiţi ciocli specializaţi şi un „preot de ciumaţi”.
Contemporan cu ciuma din anul 1710, călugărul franciscan Samuel Kelemen Didak amintea satele părăsite, ruinele şi mizeria de nedescris în care se aflau comunităţile transilvănene la vremea respectivă, supuse şi unei epidemii de ciumă, „mocnită, apoi puternică şi pustiitoare, care răspândeşte teamă.” Teama venea în principal din neputinţa evidentă a oamenilor de a lupta în mod eficient împotriva maladiei. Această stare de lucruri a fost subliniată şi de un raport austriac care amintea de satele rămase pustii după ce năprasnica boală a lovit comitatele Cluj, Turda, Dăbâca şi Solnoc. Răspândirea teribilului flagel a fost favorizată, la fel ca în alte zone ale lumii, de foametea ce a urmat războaielor, de lipsa igienei, de cunoştinţele medicale insuficiente şi de reacţia ineficientă a autorităţilor.
✒️ Dr. Ioan Botiș – muzeograf
