Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (19)
În 1522, ciuma a izbucnit la Florenţa. Fără să fie atât de puternică ca şi Moartea Neagră, ea a ţinut un an şi a cauzat moartea a 3.500 de persoane. Efectele pe plan psihologic au fost, însă, la fel de devastatoare. Frica de epidemie i-a determinat pe mulţi locuitori să se retragă în afara oraşului, s-au petrecut furturi şi crime, un ţăran disperat şi-a ucis toată familia (şapte persoane), apoi a dat foc fermei şi s-a dus „cu Dumnezeu”. Mulţi medici au părăsit oraşul chiar de la începutul epidemiei. Cei contaminaţi au fost îngrijiţi de călugării din Congregaţia mizericordiei, în cabane de scânduri şi paie ridicate în afara zidurilor oraşului, de la porta Santa Croce la porta Prato. Spitalul special din oraş nu mai făcea faţă bolnavilor.
Oraşul a devenit dezolant. Pieţele şi târgurile unde odinioară se adunau florentinii s-au transformat în cimitire sau loc de adunare a ticăloşilor care terorizau oraşul, prăvăliile breslaşilor au fost închise, cea mai mare parte a animalelor a fost sacrificată, florentinii bolnavi au fost obligaţi să poarte un semn distinctiv, o pânză albă, pe umăr sau la centură, semn obligatoriu şi la clopoţelul caselor unde existau bolnavi, iar banii nu mai erau daţi din mână în mână, ci pe nişte tăvi de lemn sau de metal, şi nu erau puşi în case de fier, ci în vase pline cu apă.
Ciuma a influenţat situaţia politică şi militară internaţională în diferite perioade. Se ştie că regele Filip al Spaniei a mobilizat în anul 1574 o impresionantă armada, pentru a ataca Anglia, dar spaniolii au fost obligaţi să abandoneze declanşarea ofensivei maritime împotriva englezilor din cauza ciumei care a decimat echipajele vaselor care formau magnifica flotă iberică. Pe de altă parte, din punct de vedere economic, resursele medii pe cap de locuitor au crescut, datorită declinului demografic înregistrat în perioadele de epidemii.
Mijloacele de apărare împotriva bolii nu au evoluat prea mult şi au fost, ca urmare, total ineficiente. Florentinii înstăriţi nu ieşeau din case decât rar şi seara târziu, ţineau sub nas diferite flori, ierburi, bureţi, flacoane şi diferite preparate farmaceutice extravagante, cele mai multe fiind, în absenţa medicilor, fabricate de şarlatani, şi dimineaţa, înainte de a se ridica din pat, se fricţionau cu licori din prafuri amestecate cu miere.
La începutul secolului al XVII-lea, alarmate de creşterea mortalităţii cauzate de epidemii, în special de ciumă, autorităţile au luat hotărârea de a publica în fiecare săptămână lista deceselor, indicând şi cauzele „pierderilor” în buletine de mortalitate. În 1665, ciuma a lovit din nou Londra, prilej pentru Daniel Defoe de a scrie mai târziu lucrarea Jurnal din Anul Ciumei, veritabil studiu al comportamentului omului izolat în ghetoul moral pe care îl constituie un mare oraş lovit de epidemie.
În prima jumătatea a secolului al XVIII-lea, ciuma a revenit în Asia Mică, Siria, Egipt, Balcani, Ţările române şi Ungaria. În 1738, 41.000 de oameni au murit din cauza ciumei doar în Transilvania. În acelaşi an, în timpul celei de-a doua domnii a lui Constantin Mavrocordat, ciuma a secerat 30.000 de vieţi în Bucureşti, printre morţi numărându-se şi 233 de preoţi şi 3 arhierei.
Izolarea bolnavilor a fost determinată de violenţa epidemiilor de ciumă, iar grija faţă de trupul celui mort a dispărut aproape în totalitate. Dacă în timpurile cu mortalitate situată în limite normale ceremonialul funerar respecta o anumită succesiune de rituri de trecere, realizate cu decenţă de rudele, prietenii şi apropiaţii celui decedat, în perioadele de ciumă moartea îi găsea pe cei atinşi de maladie abandonaţi şi îngroziţi. Nu mai existau nici priveghi, nici toaletă funebră a celui plecat dintre cei vii, nici înmormântare decentă, după datini, nici regrete ale celor îndoliaţi şi, de fapt, nici doliu. În consecinţă, nici vorbă nu putea fi de pompe funebre pentru cei bogaţi sau vreo ceremonie, oricât de modestă, pentru sărăcime. Nici clopote, nici lumânări în jurul unui sicriu, nici cântări şi, deseori, nici mormânt individual.
În perioadele de ciumă ritualurile funerare au dispărut aproape complet. Prioritatea celor rămaşi în viaţă era să scape cât mai repede de cadavrul care reprezenta pentru ei un pericol. Cei care preluau cadavrele, numiţi „corbi”, nu se atingeau de cadavre, ci le agăţau cu nişte lănci ce aveau la capăt cârlige, după care le aruncau peste alte cadavre într-un cărucior lugubru ce se îndrepta apoi spre groapa comună. Nu exista nici un fel de respect pentru nenumăraţii morţi aruncaţi grămadă şi acoperiţi cu var nestins. În faţa acestei pandemii necruţătoare, ce a răsturnat valori şi tradiţii ce păreau de nezdruncinat, o întreagă populaţie riscă disperarea sau nebunia, fiind brusc privată de ceremoniile seculare care în încercările de până atunci conferiseră morţii demnitate, securitate şi identitate. În zonele în care autorităţile au interzis priveghiul şi participarea comunităţilor la înmormântări, în special în mediul rural, oamenii au resimţit aceste interdicţii ca o gravă ofensă ce le era adusă, prin încălcarea credinţelor şi tradiţiilor cu care erau obişnuiţi şi care făceau parte din viaţa comunităţii.
Disperarea în faţa iminenţei morţii a dus la apariţia mai multor tipuri de comportamentelor suicidare în rândurile londonezilor, de la sinuciderea directă, în special prin înec, trecând prin delirul colectiv finalizat prin suicid, până la renunţarea la orice precauţie şi înghesuirea oamenilor în biserici, ceea ce echivala, în condiţiile date, cu o sinucidere indirectă. Evident, asemenea valuri de sinucideri sunt excepţionale şi datorate unor circumstanţe extreme, în acest caz cvasicertitudinea unei morţi terifiante.
După Moartea Neagră, societatea europeană a rămas preocupată de moarte și de ce se poate face în privința acesteia. Astăzi, ciuma este considerată unul dintre cele mai mari evenimente petrecute în istoria Europei, în multe regiuni europene ea fiind comemorată.
✍️ Dr. Ioan Botiș – muzeograf
