Istoria pandemiilor și rolul pandemiilor în istoria omenirii (12)
📌 În anul 1351 s-a terminat marele asalt al Morţii Negre. Istoricul medieval Froissart a considerat că aproximativ o treime din populaţia globului a murit din această cauză. Cele mai noi cercetări au confirmat aceste aproximări. Este aproape sigur că în Europa rata mortalităţii a fost de cel puţin unu la trei. Unele zone au fost depopulate în întregime.
Până la începutul secolului al XIV-lea, populaţia Europei crescuse mult, dar foametea, declanşată după verile deosebit de ploioase din anii 1315 şi 1316, epidemiile de tifos şi dizenterie şi mai ales Moartea Neagră au dus la o accentuată descreştere demografică. Până la sfârşitul secolului, Anglia a ajuns la doar 2.100.000 de locuitori, după ce în anul declanşării epidemiei de ciumă avusese peste 3.700.000, iar Danemarca a pierdut între 25-40% din populaţie. Imediat după prima epidemie de ciumă din anul 1348, rata mortalității a crescut și mai mult, episoadele de molimă continuând pe tot parcursul secolului al XIV-lea și reducând cu circa o treime populația europeană.
Moartea Neagră s-a retras, după ce a secerat 25 de milioane de oameni din cei 100 de milioane pe care-i număra Europa în acele timpuri. Chiar și Africa, continent în care nu existau mari aglomerări urbane, a pierdut 12 milioane de locuitori din totalul de 80. Diarmaid MacCullock consideră că pierderile umane cauzate de Moartea Neagră în Europa au fost mai mari. În câțiva ani, între 1348 și 1353, efectul Morții Negre în Europa a fost mult mai profund decât al oricărui alt dezastru cunoscut: păstrând proporțiile, a fost mai distructivă decât primul război mondial, ucigând probabil unul din trei oameni, iar în anumite zone chiar două treimi.
În momentul în care Moartea Neagră a început să scadă în intensitate, în rândul supraviețuitorilor s-a manifestat un impuls generalizat de a construi capele și altare votive, un mod de exprimare a recunoștinței că au rămas în viață, dar și a sentimentului de culpabilitate că atât de mulți au murit. Biserica s-a dovedit a fi mai pricepută la sărbătorirea sfârșitului tragediei decât la prevenirea sau oprirea ei.
Ciuma s-a retras pentru a reveni, complicându-se cu epidemii de gripă, de tifos sau de tuse convulsivă. În 1360, 1361, 1369, apoi cu o periodicitate de patru ani, ciuma a reapărut până la sfârşitul secolului al XV-lea. În toată această perioadă, Europa a trăit într-o ameninţare permanentă. Pierderi importante de vieți omenești au fost înregistrate în mai multe orașe din Italia, Germania și Franța. Doar în prima reîntoarcere a ciumei, sate întregi s-au golit de oameni și ogoarele au fost năpădite de buruieni și păduri. Urmările au fost multiple: au înflorit mania religioasă și extremismul, o viziune sumbră a sfârșitului lumii s-a înrădăcinat în mintea creștinilor, autoritățile civile și papalitatea s-au clătinat, iar meșteșugurile au intrat în declin.
La Londra ciuma şi-a făcut apariţia în fiecare an în perioada 1433-1438, la Florenţa în anul 1478, în Lombardia a fost mai activă ca niciodată în 1485, în Paris, din 1348 până în 1500, a revenit chiar mai frecvent decât o dată la patru ani, iar la Füssen a apărut în 1583, 1588 şi 1598. În mod firesc, cele mai afectate au fost oraşele cu o mare densitate a populaţiei.
Un martor ocular descria starea de lucruri din Parisul anului 1418 în următorii termeni: Către sfârşitul lui septembrie, se murea atât de mult şi într-atâta de repede, că în cimitire era nevoie să se sape gropi mari, unde leşurile erau puse câte treizeci, patruzeci, înghesuite unele într-altele ca sardelele, şi de-abia presărate de pământ. Pe uliţe nu dădeai decât de preoţi ducând sfânta împărtăşanie.
Nici un război nu a provocat vreodată o catastrofă comparabilă cu cea cauzată de epidemia de ciumă de la mijlocul secolului al XIV-lea. Efectele ei au fost comparate de Emmanuel Le Roy Ladurie cu cele care ar putea fi produse în zilele noastre de un război bacteriologic sau nuclear. Asia a fost şi ea decimată. În Asia Centrală, aceeași epidemie de ciumă a fost responsabilă de prăbușirea Bisericii răsăritene în secolul al XIV-lea.
Se stimează că, în secolul al XIV-lea, epidemia şi foametea au ucis unul din trei chinezi, adică aproximativ 35 de milioane de oameni. Dacă Moartea Neagră a ucis între o treime și jumătate din toți europenii, se poate spune că ea a avut un efect similar în China. Pentru ambele civilizații a însemnat sfârșitul brusc și sălbatic al unei perioade de creștere și progres, exacerbat de o schimbare a climei care a adus multe ierni aspre și a devastat culturi. Cert este faptul că, la celălalt capăt al Eurasiei, ciuma a cauzat răscoale ale țăranilor și intrarea în declin a gloriei dinastiei Song.
✒️ Dr. Ioan Botiș, muzeograf
#pandemii
#MuzeulJudețeandeIstorieșiArheologieMaramureș
