În anii 430-427 î.Hr., ciuma a lovit Atena. Ciuma care otrăvea oamenii și animalele era cauzată, după Hipocrate și Lucrațiu, de miasmele „ciudate”, care pătrundeau în trup prin respirație și putrificau organele interne. Potrivit celor doi, aerul putea fi alterat de furtunile atmosferice și de evaporările terestre, de apele stătătoare, lacurile, bălțile râurilor și fântânile cu apă stătută, putând exista o legătură între această alterare a aerului și fisurile apărute în pământ din cauza unor cutremure. Apărând ca un fenomen natural, fatidic, ciuma nu lăsa nici o speranță de scăpare și nu se aștepta nici un fel de ajutor nici măcar din partea zeilor.
Printre simptomele ciumei izbucnite la Atena, Tucidide aminteşte durerile de cap insuportabile, înroşirea ochilor, respiraţia urât mirositoare, sângerările gâtului şi ale limbii, accesele de tuse şi febra mistuitoare. Nimic nu putea uşura suferinţele ciumaţilor; aceştia erau chinuiţi de febră şi de sete, febra nu le scădea nici cu ajutorul băilor reci și nu suportau veşmintele, pentru că pielea le era plină de ulceraţii.
Boala producea convulsii violente, plăgi şi băşici pe corp. Lipsa de somn sleia organismele de puteri. În fazele acute ale bolii, aceasta afecta intestinele şi provoca ulceraţii puternice însoţite de diaree. Pornită de la cap, boala ajungea la extremităţi, afectând organele genitale şi degetele de la mâini şi de la picioare. După şapte sau opt zile de chinuri, cei mai mulţi mureau. Puţinii supravieţuitori păstrau urme ale bolii: îşi pierdeau memoria, nu-şi mai recunoşteau prietenii și nu mai aveau conştiinţa propriei lor persoane. Pe lângă faptul că nu exista nici un remediu eficace pentru vindecarea bolii, înfricoșătoare era, spune Tucidide, disperarea care o cuprindea pe victimă, imediat după ce-și dădea seama că s-a îmbolnăvit.
Ciuma s-a extins fulgerător şi a cuprins în scurt timp întreg oraşul. Medicii n-au putut stăpâni expansiunea epidemiei. Ei mureau la fel de repede ca şi bolnavii, tocmai pentru că intrau în contact direct cu cei infestaţi, şi nici un meşteşug omenesc nu putea să îi ajute pe suferinzi, nici oracolele, nici rugăciunile în temple, nici alte procedee, în aşa fel încât oamenii se resemnau şi, învinşi de boală, renunţând la ele, mureau. De frică, oamenii evitau să se mai viziteze unii pe alții, mulți murind singuri, fără să fie îngrijiți de nimeni.
Şocul psihologic a fost imens şi la Atena, aşa cum avea să se dovedească pe parcursul tuturor epidemiilor de ciumă, în alte timpuri și zone geografice. Tratamentele ineficace, descurajarea care-i cuprindea pe bolnavi, mortalitatea înfricoşătoare şi simptomele cumplite ale bolii au determinat o reacţie de abandonare a celor infestaţi chiar de către cei mai apropiaţi lor. Puţinii care s-au încumetat să le fie alături au căzut şi ei răpuşi. De nenumăratele cadavre care zăceau pe străzi nu se apropiau nici măcar vulturii care pluteau în văzduh. Templele erau pline de cadavre, morții și muribunzii zăceau unii peste alții, bolnavii se târau pe străzi în căutarea unei surse de apă și toate ritualurile funerare tradiționale au fost uitate, de multe ori un cadavru putând fi ars pe un rug funerar aparținând alcuiva.
Câteva polisuri greceşti aliate Atenei în războiul împotriva Spartei, infestate şi ele cu ciumă, au rămas practic depopulate în urma mortalităţii înfiorătoare. Izbucnirea epidemiei de ciumă a schimbat balanţa puterilor în timpul războiului peloponeziac, şansele de victorie trecând din partea Atenei în tabăra Spartei. Tucidide susţine că însuşi Pericle a căzut pradă acestei epidemii, una într-atât de grozavă încât nimeni nu mai cunoscuse niciodată o astfel de molimă, moartea lovindu-i şi pe cei mai bine îngrijiţi dintre bolnavi. Acelaşi Tucidide susţine că ciuma a pornit din portul Pireu şi că spartanii au fost cei vinovaţi de declanşarea ei, pentru că au otrăvit rezervoarele de apă, în port neexistând fântâni.
Mai scrie Tucidide că până şi păsările sau alte vieţuitoare care se apropiau de cadavre erau secerate de boală şi că doar cei care s-au vindecat de ciumă se mai apropiau de cei bolnavi, pentru că ştiau că sunt feriţi de un nou atac al morţii. În mod ciudat, cei din apropierea oraşului şi-au căutat refugiu nu departe de oraş, ci tocmai în interiorul acestuia, sfârşind în barăci improvizate şi neîncăpătoare, într-o mizerie greu de imaginat. Răspândirea ciumei a fost favorizată de această aglomeraţie şi de lipsa condiţiilor elementare de igienă.
Pentru că nimeni nu se mai temea de nimic, în afară de moarte, anarhia s-a instalat rapid, templele au fost pângărite, nu s-au mai respectat ritualurile înmormântării şi nimeni nu a mai ţinut cont de legile cetăţii. Imoralitatea s-a instaurat în Atena, plăcerile de moment au început să domine viața celor sănătoși și excesele n-au mai putut fi oprite nici de legile cetății, nici de frica de zei. Dacă la începuturile declanşării ciumei atacurile armatei duşmane s-au intensificat, după ce dezertorii atenieni au depus mărturie despre ce se întâmpla în cetate şi după ce spartanii au văzut flăcările imenselor ruguri, armata duşmană, pentru a nu fi infestată, a ales să se retragă. Atacul asupra Atenei a fost reluat peste un an. Pierderile suferite de armata ateniană din cauza ciumei s-au cifrat la mai bine de un sfert din totalul efectivelor, hopliţi, cavaleri şi vâslaşi de pe corăbii.
✍️ dr. Ioan Botiș, muzeograf
